Bronzi di Riace

Acum aproape 40 de ani, un chimist italian de la Roma, se afla în concediu la Riace, unde învăţa să plonjeze în apele din largul coastelor Calabriei. Străbătând adâncurile, a zărit două statui, Bronzi di Riace,  care acum pot fi văzute la Muzeul Naţional din regio Calabria: Bronzul A şi bronzul B, realizate cu aproape 500 de ani înainte de Hristos.

Bronzul A, avându-l ca autor pe Ageladas din Argos, este imaginea unui bărbat tânăr, de cel mult 25 de ani, înalt de aproape doi metri, complet gol, cu o barbă îngrijită, păr buclat. Braţul stâng îi este încordat, ca şi cum ar purta un scut. Cel drept lasă impresia că ar fi susţinut cândva o sabie. Chipul este al unui om mândru, dar blând. Bronzul B, operă a lui Alcamene, este imaginea unui bărbat matur, senin, la vreo 40 de ani. 

Înalt de doi metri, gol şi el, are părul în dezordine, barba mai aspră. A avut şi el un scut şi, probabil o lance. Buclele capului, genele, sprâncenele şi părul de pe pubis au avut culoare aurie.

Sunt zei sau eroi? Muşchii lor, venele, tendoanele se află în încordarea proprie celui care umblă. Buzele sunt ale unor bărbaţi vii, puternici şi frumoşi. S-ar putea spune că niciodată femeile nu au fost reprezentate prin nuduri aşa de frumoase!

Cât despre comparaţia cu nudurile fotografice actuale de barbati... ea este imposibilă!

Câtă decădere! Ce tristeţe!

SAREA SI PIPERUL

Benvenuto Cellini era incult, dar genial! 

Era neruşinat. Scria firesc, după cum vorbea.

Ar fi vrut să fie nobil. Tânjea, dar nu s-a prefăcut vreodata că ar fi fost nobil. Îl slujea pe cel care îl plătea. Trecea de la o curte la alta. De pilda, de la aceea a Papei, la aceea a regelui Frantei.

Minţea, se lăuda şi povestea despre sine că făcuse lucruri rele pe care nu le făcuse. Sabia şi limba i se asemănau: tăiau! Cât a fost tânăr, a luat parte la scandaluri şi la încăierări. Nu deosebea binele de rău Se socotea, fiind artist fără pereche de talentat, deasupra legii. Îl considera superior doar pe Michelangelo.

Era ca toţi cei care nici nu auziseră de căile dreptăţii şi nici nu umblaseră pe acele căi.

A fost muzician la curtea papei Clement al VII-lea, care l-a binecuvântat.

A fost bijutier, cizelator, gravor.

Cât s-a aflat la Roma a lucrat o casetă de argint, sfeşnice din argint, un vas pentru episcopul din Salamanca, medalionul de aur „Leda şi lebăda” pentru golfalonierul Gabbriello Cesarino.

L-a angajat pe bijutierul de a cărui rivalitate în meşteşug se temea. S-a îndrăgostit de el! Dar rivalitatea reală nu o ghicise. Era lipsit de ipocrizia celor se pricep să-şi ascundă viciile. Nu era cast, dar nici prudent. Cel pe care îl iubea, îi iubea nevasta! Slujbaşul iubit şi iubitor lipsea de la lucru. Într-o zi la urmărit. L-a găsit la poarta casei soţiei sale unde l-a ucis cu pumnalul. Apoi a ucis-o la fel şi pe soţia „trădătoare”. A beneficiat de salvconductul Papei şi nu a fost arestat.

Pe când se afla în slujba lui François I, i-a oferit regelui o solniţă ovală, lucrată în aur. În mâna dreaptă, el, Oceanul, avea tridentul şi în stânga o barcă, în care se putea pune sarea. Ea, ţinând în mâna dreaptă un corn al abundenţei, avea în stânga miniatura unui templu, locul piperului.

Reprezentase Oceanul şi Pământul, alături, şezând faţă în faţă, cu picioarele împletite, căci şi în realitate apele Oceanului pătrund cu graţie către Pământ prin golfuri.

SEDIŢIOSUL HERMES

Ce primejdii nebuneşti zac în bărbatul matur, al cărui trup, păstrează frumuseţea adolescentului seducător,de altădată?!

Chiar dacă este rigidă, rămâne tulburătoare imaginea lui cea mai veche, admirabilă nu simbolică, pe care i-a sculptat-o probabil Fidias în secolul al V-lea î.Hr. Dumnealui este Hermes Logos de la Muzeul National de la Roma, gol, cu mantia mototolită pe braţul stâng, care vorbeşte, explică, interpretează voia Tatălui.

Să fie înţelept, stăpân pe gândurile şi simţurile lui? Nici vorbă!

Ce scandaluri! Până la cer!

Nu numai pe oameni, dar pană şi pe zei a ajuns să-i indispună Hermes.

Şi încă cum!

Se alinta si se delecta aşa cum poftea! Se născuse doar într-o grotă, din pofta fără margini a lui Zeus, care îşi lăsa nevasta, pe Hera, dormind şi fugea la întâlniri galante cu Maia, fiica lui Atlas şi a Pleionei.

Nici nu s-a născut bine că Hermes a şi şters-o din grota naşterii sale. Hoinar, a omorât o broască ţestoasă şi a poftit ca, din carapacea, să-şi facă o liră. Ca să aibă din ce să-şi facă strune, a dat iama într-o turmă a lui Apolo, pe când acela era în vizită la Himeneu. I-a furat cincizeci de boi. Avea lira şi a născocit şi naiul.

Sprinţar şi hoţ, s-a gândit că nu ar strica să-i aducă o jertfă omagială lui Zeus. Şi-a tot bătut capul cum să facă un foc mare şi s-a trezit frecând unul de altul două beţe pănâ când le-a încins. A pus la frigare doi dintre boii furaţi de la Apolo. Le-a dedicat carnea friptă celor 12 zei şi s-a abţinut să se înfrupte din sacrificiu.

După un asemenea mesaj de împăcare transmis lui Zeus, a decis să-şi lămurească şi relaţiile cu maică-sa, aşa că Maia s-a pomenit că fiul ei revine în grota natală şi o anunţă solemn că a decis sa fie hoţ.

Taică-său l-a chemat să-l judece. Hermes a avut tupeul să jure pe capul lui Zeus, acolo, de faţă cu Zeus şi cu Apolo că nu a furat turma. Uluit şi amuzat de atâta nemaipomenită îndrăzneală Zeus a hotărât ca Apolo să se împace imediat cu Hermes, căruia i-a cerut să dezvăluie locul unde a ascuns turma furată.

În loc să-i înapoieze turma, Hermes l-a încântat cu lira pe Apollo, care i-a dăruit nu doar vărguţa fermecată – kerykeionul, caduceul, ci şi putinţa de a face prevestiri mărunte.

Astfel dotat, Hermes a zburdat îndrăgostit dintr-o «floare» într-alta. Din bucuria lui şi a Afroditei, s-a născut divinitatea bisexuată Herm-Afrodita.

A fost îndrăgostit, printre altele, de Calypso şi de Persefona. Progeniturile lui celebre, Pan, Hybrisa, Priap au avut porniri sexuale dezlănţuite.

Zeus îl admira. Şi l-a făcut hermeneut, adică mesager şi traducător.

Având asemene puteri şi pofte, i-a ocrotit pe negustori, pe păstori, pe vagabonzi, pe călători, pe hoţi şi pe oratori.

I-a învăţat pe oameni să se priceapă la tot felul de treburi pe cât de utile, pe atât de primejdioase: să facă focul, să scrie, să fie seducători (în)cântând.

HERMOCOPIZII

HERMOCOPIZII

Lysistrata şi prietenele ei de la Atena erau supărate că bărbaţiilor le neglijau, pentru că erau prea ocupaţi cu războiul împotriva Spartei. În comedia care îi poară numele, scrisă de Aristofan, Lysistrata şi-a învăţat prietenele din Atena să se adune pe colina Acropole şi acolo să facă greva amorului, până când soţii lor renunţă la război.

Cu toate că nu toate femeile au suportat uşor abstinenţa, planul Lysistratei a avut succes mai mare decât ar fi fost de aşteptat, întrucât s-a extins şi în rândul femeilor din cetatea inamică!

Un mesager spartan a adus la Atena vestea că Sparta a fost de acord cu încheierea războiului. Magistratul care l-a întâmpinat pe mesager l-a întrebat “Cine eşti tu? Bărbat sau satir?” Răspunsul a fost prompt: “Sunt un mesager, imbecilule! Vin de la Sparta, să negociez ca să facem pace!” Magistratului însă i s-a părut că mesagerul care vorbea de pace purta o lance sub braţ.”Nici vorbă, pe Zeus!” – s-a jurat mesagerul, ascunzând totuşi ceva sub manta. Magistratul nu s-a lăsat şi a vrut neapărat să vadă ce ascundea mesagerul sub manta şi deodată a exclamat: “ Dar bine, caraghiosule, tu eşti într-o stare scandaloasă!" Deşi fusese descoperit că umbla cu ditamai penisul în erecţie, mesagerul a continuat să mintă: “Am sub manta un rulou de lemn în care spartanii îşi poartă scrisorile” Magistratul s-a prefăcut că acceptă minciuna, dar l-a întrebat: “Cum vă mai merge vouă celor din Sparta?” Răspunsul nu a întârziat: “Suntem toţi ca vai de noi. Am avea nevoie de câte o curtezană!” Şi magistratul a continuat să se întrebe: „Oare de unde vine necazul acesta? De la zeul Pan?” Dar mesagerul l-a lămurit: “Femeile din Sparta s-au înţeles să-şi alunge din culcuşuri bărbaţii. Suferim ca martirii! Nu ne lasă nici măcar să le atingem înainte de a se face pace cu Atena! De asta umblăm toţi aşa cum mă vezi pe mine”. Magistratul l-a înţeles, dar i-a dat un sfat: „Ia, vezi! Nu cumva să te atace vreun “hermocopid”, adică vreun mutilator al lui Hermes!”

Cine erau hermocopizii care i-ar fi putut pune în pericol podoabele sexuale ale mesagerului?

Într-o zi de mai sau iunie din anul 415 î.d. Hr., la Atena, s-a descoperit că au fost mutilate hermele - stâlpii de piatră de pe maginea drumurilor şi de la intrările în case pe care erau săpate, în partea de sus, capul zeului Hermes şi, în partea de mijloc, ca ornamente, atributele bărbăteşti ale zeului penisul erect şi testicolele. Acele herme “sfinţeau” locul în care erau amplasate, îl delimitau, marcau pragul casei, răscrucile.

E greu de înţeles după atâta vreme ce fel de mutilare a fost. Oare i-au tăiat lui Hermes nasul, ori l-au castrat? Unii presupun că i-au spart nasul, alţii că l-au lăsat fără podoaba sexuală.

Atenienii i-au bănuit întâi pe corinteni. S-a cercetat atent dacă nu cumva tineri care băuseră prea mult vin au fost vinovaţi pentru deteriorări. S-a răspândit zvonul că a fost un complot. S-a oferit un premiu pentru un eventual denunţător. Nu s-a aflat adevărul despre hermocopizi.

A fost bănuit chiar şi Alcibiade, bărbatul seducător, frumos, elegant şi bogat, dar egoist, vanitos, însetat de popularitate, general, orator şi om de stat grec, care a trăit la Atena, în a doua parte a secolului al V-lea înainte de Hristos. Se spunea că ar fi comis profanările într-o noapte de orgie, înainte ca, sub comanda sa, flota atenienilor să pornească la război spre Sicilia.

S-a crezut chiar că o ceată de femei a comis un act de răzbunare.

Nu se ştie nici azi cine au fost hermocopizii: Alcibiade? Femeile aprige? Nişte complotişti?

VOLUPTATEA VERITABILĂ

Cât de senzuală este descălţarea care lasă piciorul femeii gol şi liber!

Cât de aşteptată este clipa în care o femeie îşi desface piciorul din strânsorile cu care a fost nevoită să se încalţe. Mişcările convenţionale ale mersului pot fi înlocuite cu mişcările libertăţii depline, ritmate altfel, de neînchipuit.

La Atena, pe Acropole, Tempul zeiţei ATHENA-NIKE, Atena victorioasă, fusese placat, pe trei laturi, cu un şir de basoreliefuri. Din basoreliefurile de pe laturi sudică, s-a păstrat o bucată care o arată pe zâna victorioasă, scăpată din ritmul mersului, cum se apleacă să ajungă cu mâna dreaptă la cureluşele sandalei, să le lege, dacă, dezlegate, o împiedicau la mers, ori să le dezlege, dacă dorea să ajungă la altar desculţă.

Din cauza schimbării de poziţie, vestmântul inert se unduieşte. Se poate observa cât este de subţire, de străveziu. Sinuozitatea imprimată trupului este preluată de îmbrăcăminte care se desprinde de pe trup din anumite locuri, ca să se aşeze pe altele, să arate ceva şi ascundă altceva, într-o curgere de imagini schimbătoare. În clipa inflexiunii, nenumărate mişcări mărunte, imprevizibile, îl seduc pe privitor.

Cât de josnic este striptizul de speluncă nocturnă, care caută să stârnească surescitaţii cu bâţâieli nevricoase şi exhibări scabroase, faţă de începutul de volută în lumină deplină, redat pe un ciob de piatră, al unui trup de femeie. Vibraţia din acoperământul complet al trupului sugerează numai, dar într-un mod incomparabil mai seducător, descătuşarea şi satisfacţia la care s-ar putea ajunge.

Secretele anticilor sunt ştiute şi azi de cei care au vocaţia foarte rară a rafinamentului în comportament şi în alegerea voluptăţilor veritabile. În filmul alb-negru (!) La vie de château, realizat acum peste 43 de ani, de Jean-Paul Rappeneau, într-o scenă de tandreţe irezistibilă, ochii lui Philippe Noiret se umplu de aburii îndrăgostirii, în clipa când el o zăreşte fascinat într-o oglinjoară pe Catherine Deneuve cum îşi ridică deasupra genuchiului marginea rochiei, ca să-şi (des)prindă ciorapul.

Intr-o oglinda antica

Grecoaicele din antichitatea clasica foloseau evantaie din pene, la care era atasata o oglinda din metal lustruit.

Racorindu-ne cu evantaiul, sa ne privim in oglinda aceea.

Se imbracau cu vesminte din lana si din in. Foloseau stofe fine, pe care le impodobeau cu desene sau cu panglici de culoarea safranului sau a purpurei sau a frunzei crude. Numai cele bogate puteau sa-si procure fire de aur sau de matase.

Inul se plisa.

Tunica, denumita peplos le invelea de la umeri pana la calcaie. Peplosul dorian se rula in jurul corpului, ca sa formeze un fel de tub si, apoi, materialul se plia spre exterior. Partea din fata si cea din spate se asezau peste cate un umar. Marginile verticale, care cadeau pe dreapta erau cusute sau doar suprapuse.

Mai ales femeile tinere se incingeau cu cordon, indeosebi sub sani. Peplosul ionian, daca era din in se plisa. Era mai delicat si parea transparent.

Peste peplos purtau himationul, o manta.

Se incaltau cu sandale de piele.

Se pieptau cu coc sau isi fixau parul cu diademe, panglici sau bonete. Se impodobeau cu bijuterii numeroase.

Grecoaicele se acopereau, dar erau atente sa scoata in evidenta liniile trupului. Se socoteau elegante nu atat prin croiala vestmintelor, cat prin supletea stofelor. Ele erau, fara indoiala cochete, indeosebi cand isi scoteau in evidenta coapsele.

Pe Venus din Milo, considerata un fel de „miss a Greciei Antice”,  lumea o stie „topless”. Mantaua – himationul i-a alunecat pe coapse. E pieptanata cu coc, legat cu o panglica, din care au scapat trei suvite. Cred ca trebuie sa adaugam cu imaginatia ce i-a luat trecerea vremii: diadema, cerceii si bratara de pe bratul drept.

Sculptura prezinta un trup marit, dar reproportionat, ne putem inchipui ca, avand o inaltime de 170 de cm, este o femeie cu circumferinta bustului de 96 cm, circumferinta taliei de 77 cm si circumferinta coapselor de 103 cm.

VAMPA

Cred nu aveam inca 16 ani cand matusa mea, sora mamei mele, mi-a spus, privindu-ma in ochi: „Nu se poate sa nu reusesti in viata cu frumusetea si inteligenta ta de vampa pur sange”.

Era asa de sigura cand spunea asta, incat nu m-am indoit nicio clipa ca trebuie sa o iau in serios.

Dar habar nu aveam ce este o vampa? Nici nu ma incumetam sa intreb. Dintr-o mie de motive. Nu vroiam sa par proasta. Nu vroiam sa apar, in familie, ca paracioasa matusii mele. Se stabilise prin acea fraza optimista, dar nu numai atunci, o complicitate intre noi doua, la care tineam. Asa ca am intreabat-o tot pe ea, dar mi-a rapuns ca e prea devreme sa intram in detalii. Apoi, cand am inteles, cum puteam intelege in frageda tinerete, la ce s-a gandit, nu mi-am mai verificat concluziile precare, socotind ca reluara unei discutii de cu multi ani inainte ar fi fost o copilarie.

Acum, dupa atata vreme, stiu si ce inseamna vampa si stiu si la ce anume se gandea matusa mea. Vedea in mine o femeie in stare sa uzeze de puterea ei de seductie pentru a-i exploata pe barbatii si pentru a dispune astfel de forta lor. Ma credita cu talentul de a-i fermeca pe barbati, pentru a putea obtine de la ei ce imi doream. Ii vedea deja excitati la simpla mea aparitie. Deja supusi atractiei. Era sigura ca, daca nu tuturor, dar celor mai multi dintre ei, le plac indiscutabil.

M-a incurajat sa am mereu o infatisare ingrijita, elaborata, studiata. Nu se referea doar la aspectul fizic, ci si la spirit, la maniere. Era cumplit de pisaloaga. Ma coplesea cu observatii minutioase, repetate pana la exasperarea mea. Insista asupra a cat de mult conteaza aerul meu, gesturile mele. Imi cerea obsesiv sa nu uit ca trebuie sa am permanent o privire cocheta. Si respiratie, si un suspin, si un stranut, toate sa-mi fie elegante. Intra in amanunte incredibile despre umbre, cute, suvite, contururi. Imi cerea sa se vada ca vreau sa plac, ca vreau sa fiu seducatoare si ca pentru asta ma studiez in detaliu. Sa fiu irezistibila si sa arat ca sunt constienta ca sunt irezistibila.

M-a averitizat ca daca din conduita mea s-ar intelege ca sunt lipsita de scrupule, ca sunt in stare de intrigi, ca sunt perversa in orice privinta, sa nu ma feresc deloc sa las impresia asta, chiar daca, in realitate, nu inclin spre perversiuni si nu voi risca vreodata sa ma implic in asa ceva. Sa-i las adica sa creada ca sunt femeia care le poate fi fatala, adica de care tine soarte lor, ca descind din povestile de cinematograf cele mai palpitante.

Evident ca din toata campania matusii mele pe terenul de lupta al conduitei mele nu s-a materializat mare lucru si ca sunt inexistente cohortele de masculi lesinati la poalele rochiilor mele. Nu i-am dat satisfactia de a purta pe dinaintea ei, dar nici aiurea, vreun barbat de zgarda la care ea impletise de zor, pe care o ghintuise cu atatea sfaturi stralucite. Am ramas insa cu obiceiul de a-i auzi glasul exprimand corectii imperative, in timp ce ma observa in detaliu. Si am mai rams cu o colectie imbelsugata de sfaturi dintre care, in masura in care imi vin in minte la timpul potrivit, pot sa aleg.

Ma stimuleaza jucaus gandul ei ca as avea vocatia de a starni in aerul din preajma mea o flacara, pe italieneste vampa, la care sa se incalzeasca (in toate sensurile) cei dispusi sa se apropie.